Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Ceea ce nu am inteles niciodata in comunism…

Vladimir Tismaneanu are un articol foarte interesant pe saitul Europa Libera:

Robert C. Tucker, bolșevismul de extremă dreaptă și originile putinismului

Se arata ca:

„Marele istoric si politolog Robert C. Tucker a incetat din viață acum cinci ani, pe 29 iulie 2010. A fost o personalitate remarcabilă a marxologiei și sovietologiei. Antologiile sale din Marx și Lenin, cartea despre filosofie și mit la Karl Marx, studiile reunite în volumul clasic The Soviet Political Mind, monumentalele prime două volume din biografia lui Stalin (neterminată, din păcate, dar suficient de bogată analitic și conceptual pentru a rămâne una din cele mai strălucite contribuții pe acest subiect inepuizabil), sunt repere fundamentale în gândirea politică a veacului al XX-lea. Actuala trilogie despre Stalin a lui Stephen Kotkin, din care a apărut in 2014 primul volum, se situează, in chip original, in prelungirea directiei propusă de Tucker.

Alături de Raymond Aron, Leonard Schapiro, Adam Ulam, Alain Besançon, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Ghiță Ionescu, Martin Malia și Robert Service, Robert C. Tucker a clădit un aparat interpretativ, riguros, nuanțat și superb documentat, care nu lasă loc pentru iluzii privind natura esențial ilegitimă a sovietismului. Când noțiunea de totalitarism se afla sub asediu din partea direcției revizioniste din sovietologie, Robert C. Tucker a oferit argumente imbatabile în favoarea relevanţei acestui concept (recunoscând, alături de Hannah Arendt, importanța evitării viziunilor împietrite pentru care totalitarismul apărea drept un bloc imuabil). A scris o carte excepțională, The Marxian Revolutionary Idea, unde a dezvoltat tema de-radicalizării regimurilor marxiste, anticipând cu mulți ani momentul Gorbaciov. Școala sovietologică de la Princeton, de la Stephen Cohen (azi profesor la New York University) la Stephen Kotkin, se revendică din moștenirea politologică și istoriografică a lui Robert C. Tucker. Opera lui Tucker a readus în centrul analizei politologice conceptul de cultura politică și a luminat rolul personalității în dinamica acțiunii politice. Cărțile sale despre Stalin și stalinism au drept corespondent in studiile despre Hitler și nazism lucrările esenţiale ale lui Ian Kershaw.

Am fost apropiat de el, de familia sa, inclusiv de Robert English, ginerele său, astăzi profesor de relații internaționale la University of Southern California, autorul unei lucrări remarcabile despre intelectualii de partid din anturajul lui Gorbaciov și rolul acestora în dezintegrarea sistemului leninist. Prima carte de Robert C. Tucker, cea despre filosofie și mit la Marx, am citit-o în franceză când eram student la București. Cursul oficial de istoria marxismului, ținut de politrucul Gh. Al. Cazan, vitupera împotriva poziției lui Tucker. Motto-ul cărții,  preluat de la tânărul Marx, surprindea natura sfâșiată, alienată, a demersului radicalismului hegeliano-marxist: „Filosoful, el însuși o parte înstrăinată a acestei lumi, se așează pe sine ca măsura a lumii”. Apoi, la Caracas, în 1982, am citit absolut fascinat, din biblioteca Sofiei Imber și a lui Carlos Rangel, Stalin as Revolutionary. După 1982, l-am întâlnit la diverse conferințe și simpozioane, dar m-am apropiat de Robert Tucker în 1995, la Princeton. A participat la prelegerea pe care am ținut-o despre miturile politice după comunism. Seara am fost la el acasă împreună cu Ana Seleny, care preda pe-atunci la Priceton. Am conversat câteva ore cu el și Evghenia (Jenia), soția sa de care îl lega o iubire ce începuse la Moscova, în anii războiului. O iubire care s-a confruntat cu aparatele represive ale regimului și cu suspiciunile paranoice ale lui Stalin însuși. Ne-am revăzut apoi de multe ori, am corespondat cu el, vorbeam adeseori la telefon.

Poziția sa privind bolșevismul era diferită de a multor colegi, inclusiv unii amintit mai sus (a se vedea interviul cu George Urban apărut inițial în Encounter și transmis la Radio Free Europe și Radio Liberty). Robert C. Tucker a considerat că stalinismul este definit de un transformism radical. În The Soviet Political Mind, el afirma că „gândirea transformistă este în mod fundamental opusă oricărei concepții conform căreia obiectul care urmează să fie transformat deține capacitatea unei dezvoltări autonome. Acesta din urmă nu are un potențial al evoluției sau schimbării din interior, în mod spontan, de care, apoi, cel care inițiază transformarea din exterior să fie nevoit să țină seama. O asemenea autonomie nu poate fi acceptată deoarece ea ar impune limite asupra nivelului de transformare din afară la care urmează să fie supus subiectul”. Nu este surprinzător așadar că, în momentele în care stalinismul s-a aflat în situații de criză, în acele clipe de cumpănă pe plan intern, el a declanșat proiecte grandioase de transformare a Omului și a mediului înconjurător, sfidand si condamnand genetica drept o pseudo-stiinta reactionara, burgheza. În același timp, acest proiect de remodelare radicală a realității nu este un proces arbitrar. El este fundamentat „pe legi științifice obiective”. Iar Tucker a demonstrat în lucrările sale cum Stalin, printr-un proces de externalizare, a ajuns să fie convins „că propriile idei sunt necesitățile naturale ce guvernează dezvoltarea societății”. Era de fapt o „dezvoltare” perversă a ambiției deterministe a marxismului originar.

Pe de altă parte, Robert C. Tucker a refuzat teleologia istorică absolutistă.  El credea că a existat o pluralitate de drumuri pornind de la Lenin, ca Stalin nu fusese inevitabil. Tot asa cum de la Marx se putea ajunge la Eduard Bernstein, nu doar la Lenin. În interviul cu G. Urban, el afirmă: „nu sunt  de acord cu ideea că totalitarismul stalinist a fost rezultatul logic al doctrinei leniniste”. În opinia sa, evoluția scrierilor lui Lenin justifică o derivare la fel de ‘logică’ către alți ‘discipoli’ ai săi precum Rîkov, Buharin, Tomski. Dar tot el a scris despre cultura politică a bolșevismului și a demonstrat natura intrinsec antidemocratică, despotică a voluntarismului mesianic leninist.

Generații de politologi și istorici din Vest, dar și din statele sovietizate, au fost inspirați de ideile lui Robert C. Tucker. Propriile mele contribuții sunt direct legate de viziunea sa despre stalinism și despre totalitarism în genere. Într-o scrisoare de la sfârșitul anilor ’90 îmi spunea că dacă ar fi să predea din nou (era de-acum Profesor Emeritus la Princeton) ar folosi cartea mea Reinventing Politics drept bibliografie obligatorie. A fost cel mai frumos lucru pe care l-am auzit de la un intelectual de o asemenea statură.

Robert C. Tucker a fost un prieten drag, un model și un mentor. De la el, de la Ghiță Ionescu, de la Alvin Z. Rubinstein și de la Ken Jowitt am preluat accentul pe analiza ethos-ului, a matricii simbolic-emoționale proprii formațiunii politice pe care mă străduiesc să o explorez. În volumul al doilea al biografiei lui Stalin (Stalin in Power: The Revolution from Above. 1928-1941), Tucker a analizat bolșevismul de extremă dreaptă. În interpretarea sa, această metamorfoză (unii ar numi-o pseudomorfoza) s-a produs în momentul în care Stalin „a combinat propria versiune a revoluționarismului leninist cu naționalismul velicorus”. La baza acestui fenomen s-a aflat un proces de dublă identificare: cea de factură etnică (rusocentrism) și implicarea totală în procesul de transformare, de re-creare a lumii.

Încă de la începutul anilor ’20, Stalin era una dintre cele mai proeminente figuri ale așa-zisului grup al „patrioților ruși, roșii”. Într-un alt loc, sovietologul a folosit și  formula „bolșevism național rus”. Aceste observații ale lui Tucker și teoretizarea sa a procesului de reversion (reapariția unor fenomene istorice din trecut în comunism) sunt, în opinia mea, punctul de plecare al înțelegerii fenomenului de hibridizare fascistă a comunismului. De fapt, putem spune că una din sursele principale ale putinismului este exact acest bolșevism de extremă dreaptă. Cand am scris, impreună cu politologul Marius Stan, despre ispita fascistă a tovarășului Putin, un articol care l-a infuriat teribil pe Oleg Malghinov, ambasadorul Rusiei la București, acest concept ne-a inspirat.”

Bineinteles, recomand citirea integrala si in original a intregului articol.

As dori sa propun si eu o tema de cercetare, aratand ceea ce eu nu am inteles niciodata in comunism. Despre ce este vorba? Trebuie spus mai intai ca in comunism o carte trebuia sa contina in prefata sau postfata sa aprecieri laudative la adresa regimului. Asa trebuia pe vremea aceea. Asa se obisnuia. Am o carte, valoroasa in continut, din acea epoca: Partidele alese ale marelui maestru in sah Mihail Botvinnik. Pentru iubitorii sahului o recomand cu caldura pentru ca pot vedea aici partide memorabile, analize sahiste deosebit de fine. Cartea aceasta, celebra de altfel, a aparut la Editura Cultura Fizica si Sport (eu am Editia II) si cuprinde partide jucate de marele campion sovietic intre anii 1926-1946, iar in incheiere sunt doua capitole ce trateaza despre studiile de final si definitia combinatiei. Cartea incepe, dupa Introducere, printr-un articol intitulat Despre scoala sahista sovietica. Putem gasi in acest articol lucruri valoroase din punct de vedere strict sahist. Insa mai gasim si altceva, de exemplu iata cum se incheie acest articol:

„Trebuie sa raspandim si in viitor sahul, in lungul si in latul tarii noastre, atragand spre practicarea lui noi grupuri de muncitori, atat de la orase cat si de la sate. Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice, pentru gloria patriei noastre, a poporului sovietic, a partidului bolsevic si a marelui Stalin.” (subl. mea)

Interesant este ca nu spune, de pilda, „noi grupuri de muncitori si tarani” ci „noi grupuri de muncitori, atat de la orase cat si de la sate”, asimiland taranul cu „muncitorul de la sat”, mediul rural avand astfel muncitorii sai, nu tarani.

Ceea ce pot sa inteleg: „Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice, pentru gloria patriei noastre, a poporului sovietic, a partidului bolsevic„. Asta pot sa inteleg. Dar de ce mai trebuia si a cincea roata la caruta: „si a marelui Stalin„, asta nu pot sa inteleg. Adica pentru gloria lui personala, va dati seama? Deci era inclusiv pentru gloria personala a lui Stalin!! Demn de remarcat este ca nu spune ca „Cei mai buni maestri ai nostri trebuie sa joace si mai tare si sa creeze si mai multe valori artistice” pentru gloria lor personala, pentru ca sa se evidentieze ei, sa castige ei mai bine din activitatea sahista. Ci pentru gloria „marelui Stalin”!

Szabo vs. Botvinnik (right), Oberhausen 1961 (sursa: Wikipedia)

Dupa cum lesne se poate observa, cred, Botvinnik era un om serios. Botvinnik a facut studii la Facultatea de Matematica si Electromecanica. Interesant ce propunea el in anii ’80:

„In the 1980s Botvinnik proposed a computer program to manage the Soviet economy. However, his proposals did not receive significant attention from the Soviet government.

During the last few years of his life he personally financed his economic computer project that he hoped would be used to manage the Russian economy. He kept actively working on the program until his death and financing the work from the money he made for the lectures and seminars he attended, despite prominent health problems.” (Wikipedia)

El propunea un program pentru calculator care sa managerieze economia sovietica… A lucrat la acest proiect pana la moartea sa, finantandu-l din surse proprii…

iulie 28, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 41 comentarii

Despre conceptul „se poate si asa”…

Eu cred ca noi ar trebui sa ne aplecam mai profund asupra lucrurilor care ne blocheaza dezvoltarea si vom observa ca acestea nu sunt numai de ordin strict economic. E usor sa te referi doar la problemele economice, sa spui, de pilda, ca nu trebuie sa avem datorii mari, deficitele sa fie mici si altele de genul asta.

Conceptul „se poate si asa” este unul de ordin existential. El doreste sa exprime faptul ca existenta este in definitiv si la urma urmei aceeasi. Acest concept nu tine cont de diferentieri, pe care le ignora cu prisosinta. Civilizatia si in special cea occidentala, mai exact spus lumea in care am intrat odata cu aderarea la UE, se bazeaza, dupa parerea mea, pe diferentieri. Spre exemplu: nu toti oamenii sunt la fel, desi toti sunt oameni. Meritocratia, omul potrivit la locul potrivit, aprecierea muncii pe care o depune cineva se bazeaza pe diferentieri. Alegerea pe care o face un om se bazeaza pe diferentieri pentru ca trebuie sa faci diferenta intre ceva si altceva ca sa faci o alegere. La noi, conceptul acesta – „se poate si asa”, „merge si asa” – care sterge diferentierile isi are originea in comunism sau, poate mai bine zis, in colectivism. Iar efectele acestei conceptii incep sa-i dovedeasca limitele. „Merge si asa”, adica de ce n-ar merge bunaoara ca niste tineri sa stea in miez de noapte in fata blocului si sa vorbeasca tare, ametiti putin si de bautura si sa deranjeze locatarii unui bloc intreg? Ce mare lucru s-a intamplat pana la urma? Care ar fi problema ca sapte tineri au violat o fata si tot satul le ia apararea? Doar merge si asa, nu? De ce nu s-ar putea, de ce nu ar merge de exemplu ca liderul celui mai mare partid din Romania, PSD, sa fie unul condamnat penal cu suspendare in prima instanta? Aparent banal, dar interesant, ce spune Cristian Tudor Popescu in acest editorial (pe care il recomand a fi citit integral si in original):

„Că toţi cei care se întreabă, mai mult sau mai puţin retoric, cum de a fost ales Dragnea, condamnat penal cu suspendare într-o primă instanţă – imagine, democraţie, Europa etc. – nu înţeleg un lucru simplu: PSD, ca orice partid, e o asociere privată de persoane. Aşa cum  acuza de plagiat, care putea fi verificată de oricare cetăţean,  n-a împiedicat câtuşi de puţin PSD să-l aibă preşedinte, prim-ministru şi candidat la preşedinţia României pe V. Ponta, tot aşa L. Dragnea poate conduce autoritar partidul, cu condamnarea suspendată cu tot, ca erou al luptei anti Băsescu, până în 2016 şi mai departe.” (subl. mea)

Deci daca PSD e o asociere privata de persoane, ca orice partid, ce treaba ai tu ca au ales drept lider, cu sprijinul lui Ion Iliescu, pe cineva care e condamnat penal? E in definitiv o chestiune privata. Si ce, nu merge si asa? Mergand pe ideea aceasta rezulta clar ca n-ar fi nicio diferenta intre un lider care nu e condamnat si unul care a suferit o condamnare penala: celui care a suferit condamnarea ii putem gasi si merite: e un bun organizator, vorba lui Ion Iliescu. In societatea romaneasca, in Romania profunda, cum zic unii, nu se prea fac inca diferentieri. Si asta e inca un efect al comunismului, efect ce mai persista inca. Democratia se bazeaza pe diferentieri. Altminteri ar exista doar un singur partid care ar conduce politic societatea.

Comunismul a amestecat clasele sociale, dorind sa creeze o singura clasa sociala. Daca va veti plimba prin Bucuresti si veti observa cu atentie blocurile de locuit, veti vedea ca orasul e impanzit de blocuri. Daca stai sa te uiti, de pilda, la etajul doi al unui bloc si apoi la etajul trei al aceluiasi bloc, vei constata ca nu exista nicio diferenta: sunt la fel. In schimb pe aleile dintre blocuri vezi o sumedenie de masini, multe straine, diferite intre ele, de marci diferite. In general intre blocuri nu exista vreo diferenta. Ma uitam la un post frantuzesc unde era o emisiune despre situatia din Ucraina. Era vorba de un oras si erau cadre din acel oras care aratau blocurile. Sunt aproape identice cu ceea ce poti vedea la Bucuresti si in oricare alta parte din Europa de Est, fosta comunista. Stateam si ma gandeam daca putem spune ca societatea noastra e una cu adevarat democratica sau inca are caracteristici ce nu o fac democratica…

Si pe vremea lui Ceausescu, a „mers si asa”, pana ce  a trebuit sa platim datoriile si lipsa de performanta economica si-a spus cuvantul. Partea proasta este ca acest „merge si asa”, „se poate si asa” e prezent si acum in societate. De ce trebuie sa fii performant daca merge si asa? Se poate si asa: adica fara prea multa performanta. Fara prea multa bataie de cap, fara prea multa grija fata de detaliu. Imi amintesc de faptul ca la inceputul anilor ’90, dupa decenii de dictatura si inchistare, romanul care a mers in strainatate era fascinat de cat de frumos erau aranjate lucrurile intr-un oras occidental. La noi si acum, dupa 25 de ani de la Revolutie, mai vezi constructii neterminate in oras, lasate de izbeliste. Si multa vreme au fost lasate de izbeliste chiar si blocurile care erau incepute. S-a putut si asa destula vreme si inca se mai poate, dupa cum usor se poate constata. Mergeti pe Bulevardul Unirii, pe chei, de la Magazinul Unirea in sus, spre actuala Biblioteca Nationala. Cladirea Bibliotecii arata bine, dar a fost terminata destul de tarziu. Imediat mai incolo inca exista un teren viran pe care, inca de pe vremea lui Ceausescu, urma sa se construiasca ceva. E un teren vast, lasat total de izbeliste, plin de tot felul de tufe. Pe partea dreapta, cum te uiti spre noul Teatru de Opereta, se vad blocurile ca niste ziduri de cetate. Ce frumos ar fi daca acel teren viran de care vorbeam ar fi amenajat cum trebuie, spre exemplu daca ar fi un parc acolo! Insa terenul e de mai bine de 25 de ani lasat de izbeliste!! Iar ceva mai incolo de Opereta e moderna cladire a Camerei de Comert. Asa cum pe Calea Plevnei, dupa ce treci de moderna cladire a CSM, langa care e un ansamblu de blocuri nou construite, chiar pe partea cu CSM, vizavi e Spitalul Witting, vezi un teren viran, lasat la fel de izbeliste, cu un gard care sta aproape sa cada, numai tufe si boscheti. Aspectul e foarte urat. Si inca mai vezi multe de genul asta in Bucuresti, lucruri care dau orasului nostru un aspect urat, cand, de fapt, orasul n-ar trebui sa fie deloc urat.

Vorbim de Bucuresti, capitala tarii. Si e important sa subliniem, cred eu, ca avem si cu ce ne lauda! Dati pe images Goggle un search: Pipera Business Center, care se intinde pana-n Voluntari. Dispunerea acestui Centru e spre marginea orasului, foarte excentric amplasat. Cu greu i-ar trece prin minte cuiva care viziteaza Bucurestiul sa se duca pe acolo. De ce este semnificativ? Pentru ca acolo putem vedea altceva, o alta lume pe care Romania nu a cunoscut-o foarte multa vreme. Ai impresia ca nici nu esti in Romania, poate undeva in SUA, intr-un oras american. Mie imi place, e super dupa parerea mea! 🙂 Arhitectura moderna, luminile din timpul noptii, spatiile largi intre cladirile moderne, unele de sticla, eleganta aceasta moderna, shopping center-ul elegant, te fac sa te simti altfel 🙂 . Aici vezi altceva, o alta conceptie, diferita de „se poate si asa”, „merge si asa”, cu care, de regula, romanul e obisnuit. Ai putea avea senzatia ca intre elegantele cladiri, pline de rafinament modern, te afli intr-o vacanta estivala in alta parte decat in Romania. Priveam campul. Priveam cladirile. Romanului ii e frica de performanta. Ii e frica de capitalism, privit ca pe ceva rau care nu face altceva decat sa exploateze nemilos individul care trebuie sa asude de atata munca, insusita de altii, desigur. Conceptia arhitecturala moderna a cladirilor de aici, care se inalta in plin camp iti demonstreaza contrariul lui „se poate si asa”: se poate si altfel. Mult mai bine si mult mai frumos. Cu mult mai mult rafinament si mult mai multa modernitate.

Din acest punct de vedere, Romania este inca o tara a contrastelor, semn al prefacerii.

Pe noi ne trage in jos nu numai „economia”, dar si conceptia cu care o abordam, adica acel „se poate si asa”. Suntem, din pacate, tributarii acestei conceptii paguboase. Precis ca in acel sat din Vaslui, unde s-a intamplat acel viol despre care am scris pe blog, nimeni sau aproape nimeni nu-si pune problema, nu-si zice: „Nu, nu se poate si asa! Hai sa vedem si altfel!”.  Or, o astfel de conceptie e greu de schimbat. Si e trist ca tanara generatie nu are pretentii mai mari. A spune: „hai sa vedem si altfel”, acest indemn, exprima o pretentie a individului: „intenție, dorință, năzuință ambițioasă”.  O lume in care individul nu ar mai avea nicio pretentie face imposibila civilizatia. In Coreea de Nord, de exemplu, nu e posibila civilizatia. Civilizatia nu are un punct terminus, de exemplu: „societatea socialista multilateral dezvoltata” sau „comunismul”. Civilizatia inseamna o dezvoltare perpetua, inclusiv spirituala, dar al carei sens nu-l stim. Chiar si dorinta de a se imbunatati spiritual sau duhovniceste exprima o pretentie a individului, cu constiinta ca nu e vrednic de acest lucru. De ce sa ne miram ca exista stagnare, daca nu exista o nazuinta ambitioasa din partea individului? De ce ne-am mira ca un individ ajunge sa se comporte mai rau ca o fiara daca el, de fapt, nu are nazuinta de a-si imbunatati comportamentul si conceptiile? Partea cea mai proasta este ca spiritul gregar al romanului a fost amplificat de comunism pentru ca sa poata sa-si atinga scopurile. Asta e greu de schimbat. Si din aceasta cauza lucrurile evolueaza greoi. Ne impiedicam nu atat de economie sau de nepricepere, cat de propriile noastre conceptii si abordari paguboase, crezand ca doar asa e bine, cand, in realitate, nu e bine sau se poate mai bine si altfel. Asa se explica si nostalgia multora dupa comunism, chiar daca aceasta nu-si gaseste o justificare clara niciodata, mai degraba e o atitudine plina de subiectivitate.

iulie 28, 2015 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu