Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Paradoxul…

Daca vom privi la Romania ultimilor 200 de ani, vom constata un lucru deosebit de interesant!! Si anume trecerea de la acea conceptie idealizanta despre tara si poporul roman, despre roman ca rasa, plin de toate virtutile, eroismul, exprimata de catre Alecu Russo in Cantarea Romaniei (de vazut neaparat si aici: Cantarea Romaniei) – inclusiv comunistii au fost tributarii unei asemenea conceptii, ne amintim de Festivalul Cantarea Romaniei de pe vremea lui Ceausescu -, la conceptia actuala ce a prins teren dupa prabusirea regimului comunist: tara e frumoasa, pacat ca e locuita

Noi am idealizat tara si poporul roman timp de 150 de ani. L-am vazut pe roman intotdeauna doar prin prisma calitatilor si virtutilor pe care le avea si pe care nu le avea. In Romania, spre exemplu, erai demn de omorat cu pietre (chiar daca nu s-ar fi intamplat niciodata asa ceva!!) daca spuneai, sa zicem despre moldoveni, ca-s niste lenesi imputiti si mari pacatosi, multi dintre ei niste criminali si mai degraba atei decat credinciosi. Erai demn de pus la stalpul infamiei daca te legai de roman, si ii aratai chiar si cel mai mic defect. Aura aceasta de sfant a romanului, creata absolut intentionat, a condus la mari catastrofe si ma gandesc, desigur, la ascensiunea Miscarii Legionare. Iata ce spunea Alecu Russo cu mult timp inainte, in Cantarea Romaniei:

„Mucenicii sângelui tău n-au zis oare: „și Domnul va scula pe unul dintre voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în volnicia și puterea lor?..” Uitat-ai sângele ce curge prin vinele feciorilor tăi?.. Mult erai mândră odinioară, când strigai „ura” în bătăi?.. pieptul tău era tare ca de oțel, paloșul se tocea pe dânsul… soarele se întuneca de norii de pulbere ce ridicau războinicii tăi.

Poporul tău era îndrăzneț ca vulturul, războinic și trufaș ca taurul neînjugat… Rămasu-ți-a oare numai umbra puterii și aducerea-aminte a vitejiei tale?..” (sursa: Wikisource, subliniata cu link, de mai sus)

Sa ne concentram putin asupra acestor texte: primul text incepe cu „Mucenicii sângelui…”, al doilea cu „Poporul tău…”, nu vi se pare o simbolistica subtila in toate acestea?

Insa altceva mi se pare mai important…

Noi ne-am idealizat pe noi insine, intr-un narcisism comun, timp de vreo 150 de ani. Ca dupa aceea sa cadem in extrema cealalta: romanul e rau, e invidios, nu e nici pe departe atat de primitor precum se spune, dimpotriva, ii uraste pe straini, e un lenes imputit fata de harnicele popoare occidentale. Am ajuns sa dam vina si pe religia noastra ortodoxa… Suntem harnici precum nemtii, muncim precum olandezii? Si atunci ce vrem, ce mai vrem!! De la admiratia patologica fata de noi insine, am cazut in latura diametral opusa: romanul nu mai e un inger, e un demon!! E raul intruchipat, fata de popoarele din „mirificul Occident”, care, desigur, fiind muncitoare si mult mai putin corupte, au si un nivel de trai superior (cand spunem asta, la noi conteaza in cea mai mare masura, ca sa nu spun in exclusivitate, partea materiala a problemei). Cand ajunge in Occident, romanul se minuneaza cat de frumos e acolo si cat de rau e la el acasa!! Fata de inaintasii nostri care glorificau ceea ce e acasa, si nu ce e prin alte parti!! Uitati-va, de pilda, cu cata fermitate spune un Constantin Negruzzi: „Eu sânt roman”, pentru care Romania era „dulcea Romanie” si despre care spunea: „Eu sânt român, mi-e draga tara mea!”.

Aurea mediocritas, numai ca noi n-am urmat aceasta cale aurita, cea de mijloc, ci ne-am situat, cel putin de 150 de ani incoace, doar la extreme. Nu avem inca un portret realist al romanului, desi in literatura Marin Preda, de exemplu, a incercat sa faca asa ceva cu un succes ce nu poate fi trecut sub tacere (ar fi nedrept, cred eu). Totusi, inca nu avem o abordare realista, ci inca suntem tributarii unor abordari idealizante de extrema, care se reduc la urmatoarele: romanul este ori bun si sfant, ori e rau si, pe cale de consecinta, demon!! Si stau si ma intreb de ce? De ce stau lucrurile in felul asta? De ce nu am fost capabili sa ne vedem asa cum suntem? Ca suntem tributarii conceptiei descrise mai sus se vede si in ce am facut dupa Revolutie, fara sa ne forteze cineva: tot ceea ce a facut Ceausescu, care pana nu demult era aplaudat de tot poporul si aparatul de partid, e rau. Fiind rau, trebuie distrus!! Asa ne-am distrus si ceea ce am avut, industria si agricultura pe care de bine, de rau am avut-o. De observat ce regimuri totalitare cumplite au fost pe aici… Si nu mi se mai pare deloc intamplator nici titlul poeziei lui Mihai Eminescu, „Inger si demon„, care zice printre altele:

„Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;
El , în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat –
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

[…]

Ea? – O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;
El? – răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele. […]”

Desi scrisa in stil romantic, extremele sunt foarte bine zugravite poetic: ea e vazuta totalitar ca fiind „înger, rege și femeie”, iar el e „a distrugerii scânteie„!!!! Si atunci stau si eu si ma intreb daca nu cumva au existat forte care sa fi dorit a impinge poporul roman pe o asemenea cale a extremelor, a dictaturilor… De ce „Inger si demon” si nu ceva, asa, intre? Adica, sa zicem, om…

octombrie 6, 2014 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 67 comentarii