Tema de discutie: despre vesnicia neamului romanesc

Atunci cand ne referim la vesnicia neamului romanesc trebuie sa avem in vedere latura metafizica a chestiunii si sa facem un efort de a evada in metafizic. Nu este vorba numai de faptul ca am fost aici, pe aceste meleaguri, din cele mai vechi timpuri. Ca ne-am luptat pentru fiinta nationala si apararea gliei strabune.

De ce Lucian Blaga spunea : „Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat”?  Dupa parerea mea, aceasta sintagma: „vesnicia neamului romanesc” contine in sine elementul existential si spiritual, dat de Dumnezeu, al poporului nostru. Suntem. Suntem un popor printre atatea alte popoare ale lumii acesteia. Si avem o spiritualitate proprie. Evident, randuri de oameni, buni sau rai, au populat aceste meleaguri. S-au perindat pe aici generatii intregi si apoi alt rand de oameni… Dar spiritualitatea poporului nostru a ramas si vom ramane prin aceasta. Este un lucru care transcede existenta fizica si care va ramane, ca si cum ar ramane scris, de-a pururi undeva. In Ceruri. Vreau sa spun ca sintagma nu se refera numai la existenta fizica a neamului nostru. Ci la ceea ce va ramane etern din noi. Blaga exprima cu o unda de senzualitate acest sentiment in poezia Sufletul satului:

„Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred că vesnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
si dacă ti-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

Vedeti ce frumos spune: sufletul satului… care ramane etern, dincolo de morminte, ce ne amintesc de efemeritatea existentei noastre. Iar satul il inteleg in spiritul lui Rebreanu, care a zis: „Suntem si vom fi totdeauna neam de tarani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat si ca putere culturala, atarna de cantitatea de aur curat ce se afla in sufletul taranului. Dar atarna, in aceeasi masura si de felul cum va fi utilizat si transformat acest aur in valori eterne.” In acest fel, Lucian Blaga, a inteles prin sat, tara, iar prin „sufletul satului”, sufletul poporului nostru. Cineva mai prozaic ar putea sa spuna: „bine, bine, dar cum stam cu orasul, dat fiind faptul ca oamenii traiesc si in orase, nu?”. Iata ce spune Rebreanu, foarte interesant:

„Totusi cultura adevarata, prin care neamul romanesc sa-si justifice rostul in lume , numai orasul poate s-o creeze si s-o desavarseasca. Literatura romaneasca nu e pentru tarani […]. Taranul isi face singur literatura pe care o pofteste inima lui, cum isi confectioneaza cele trebuincioase pentru trupul si sufletul sau. Cartile cu tarani le citesc numai orasenii, ca si pe celelalte. Taranul, prin firea lucrurilor, nu poate fi consumator ci doar subiect de literatura.

Orasul insa trebuie sa fie patruns si el de duhul pamantului si al sufletului romanesc. Glasul pamantului trebuie sa fie auzit si inteles si de oraseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni sa n-o mai infranga si nici s-o nesocoteasca. Intre sat si oras trebuie sa se creeze simbioza care sa potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naste marea cultura romaneasca de care in sfarsit va beneficia si taranul roman, conservatorul trecutului si tineretii noastre.

De aceea azi si inca multa vreme, spre taranul roman trebuie sa ne intoarcem necontenit. Fiindca, precum Anteu castiga puteri si devenea invincibil cand atingea pamantul, tot astfel creatorii romani, pastrand contactul spiritual cu taranul roman, vor produce opere universale pretioase si vor servi, in acelasi timp, destinului neamului…”

Ma gandesc la Marin Preda acum, care „s-a achitat” extraordinar de aceasta sarcina trasata de Rebreanu, vezi monumentalul roman Morometii. Si tot Rebreanu spunea ca : „Literatura fara tara nu exista, cum nu exista planta fara pamant„.  Dar sa revenim la subiect. Vesnicia romaneasca, asadar, s-a nascut la sat, unde curgerea timpului e mai lenta, unde inima bate mai rar, si nu in piept parca, „ci adanc in pamant undeva”. Setea de mantuire se vindeca simplu si este legata tot de pamant: picioarele sangerate ti le asezi pe un podmol de lut. Omul se spiritualizeaza si existenta unui neam intreg trece, spiritual vorbind, in eternitate, trecere care ar putea fi simbolic exprimata prin cuvantul „seara”. Mormintele, desi inalte nu ajung bolta vesniciei si nu reprezinta decat o dovada despre efemeritatea existentei noastre, dupa cum am spus mai sus. Iezii care se joaca pe morminte, ar putea simboliza „tineretea noastra” (v. Rebreanu, mai sus), dar si legatura biunivoca dintre nastere si moarte: daca te nasti trebuie sa mori, iar cel ce moare, trebuie sa se fi, mai intai, nascut. Spiritualitatea este proiectia acestei existente in eternitate. Adica valorile eterne, despre care vorbea Rebreanu. Sigur, s-ar putea interpreta si in sensul ca existenta nu se limiteaza la doar ce-i aici ci dainuieste odata cu vremurile… Sintagma are o deosebit de mare generalitate, daca pot sa ma exprim asa. Este cosmica si depaseste mereu Cosmosul, atemporal, pentru ca spiritualitatea este deasupra a ceea ce este existenta fizica, care o emana totusi, si nu se opreste odata cu ea. Dar exprima ceea ce este caracteristic si ne defineste. Adica rostul, cum spunea Rebreanu, cunoscut in profunzimea sa doar de Dumnezeu.

Timpul se scurge lent, fara griji. Incetineala reprezinta trecerea, adica constiinta eternitatii si a intrebarii fundamentale asupra rostului. Timpul fizic trece in vreme si in vremuri… Iata Marea Trecere la care filozofa Blaga… Stau si ma intreb de ce Blaga si-a inceput poezia cu „Copilo, puneti mainile pe genunchi mei” si a terminat-o astfel: „ca un joc de iezi pe morminte inalte”? Care sa fie sensul profund al acestora? Ce resorturi sufletesti interioare l-a facut sa gandeasca asa? Eu cred ca Blaga a vrut sa arate prin acestea cele doua limite ale existentei noastre fizice: nasterea si moartea, unind acestea prin exprimarea din final: iezii care se joaca pe mormintele inalte. Dar aceasta scurta poezie condenseaza in continutul ei un timp atemporal, daca pot sa ma exprim astfel. Un timp ce trece din aceasta lume intr-un alt timp… Un alt timp… care isi va deschide gura si va vorbi despre acesta de aici… Pururea…

P.S.

Trebuie facuta o remarca asupra a ceea ce a zis Rebreanu in celebrul sau discurs, Lauda taranului roman, rostit la 29 mai 1940, despre tarani si oraseni, din care am citat, pentru a nu se intelege gresit. Iata ce spunea Mircea Gafita in articolul Laus populi aparut in „Tribuna”, X (1969), nr.37 (11 sept.), p.4:

„..in momentul cand se vestea discursul si care era al unei insistente presiuni politice si spirituale straine – exact: fasciste – asupra Romaniei, intoarcerea spre taran insemna revenirea la elementul national cel mai vechi, definitoriu pentru specificul romanesc, iar acesta era, fireste, taranul. Trebuie inlaturata presupunerea  unui antagonism, teoretic, intentionat de catre scriitor, intre taran si orasean, intre taran si celelalte straturi sociale, chiar daca in litera textului ele exista. „

Mai spune ca Liviu Rebreanu „este strigatul unei constiinte profund cinstite, care intuia drama ce avea sa se declanseze curand, sub presiunea externa hitlerista”. Si, foarte interesant, mai spune ca interpretarea textului: „trebuie sa imprumute mijloacele analizei poetice, nu pe ale exegezei teoretice, caci el este un poem – singura, probabil, lucrare literara a lui Rebreanu care apartine domeniului poeziei. Ceea ce face, in acest caz, obiectul unei puneri la punct stiintifice, adica impreciziile, generalizarile aparent grabite, sunt tot atatea argumente in sprijinul poeziei din elogiul scriitorului, facand farmecul acestuia.” (subl. autorului)

Iata ce spune si Perpessicius intr-o scrisoare:

„Nu-ti pot ascunde, scumpe Domnule Rebreanu, fericirea de a fi auzit, formulate, de cel mai adanc cunoscator al taranului, in raspicata fraza a adevarurilor ce irump din adancuri si sub bolta uneia din cele mai protocolare institutii, judecatile severe cu care ai sfasiat pacla ipocriziilor conventionale. Pricini ce nu se cuvin inca a fi judecate au pus o surdina de plumb pe mult-putina noastra viata politica. Cu vigoarea d-tale caracteristica ai smuls aceasta surdina si ai redat adevarului intreaga lui rezonanta. Intre cei ce se vor fi bucurat si pentru aceasta, fa-mi cinstea – rogu-te, sa ma prenumeri.”(1940)

(Unde nu este specificat altfel, subl. imi apartin)