Motanul Incaltat

Just another WordPress.com weblog

Toti oamenii presedintelui

A fost un film extraordinar despre scandalul Watergate din anii ’70 din USA. In regia lui Alan J. Pakula, cu Robert Redford si Dustin Hoffman. Filmul a fost realizat dupa o carte, la fel de celebra, cu acelasi nune – All the President’s men – scrisa de Carl Bernstein si Bob Woodward, adica cei doi jurnalisti de la Washington Post, care au investigat scandalul Watergate. Trebuie spus ca in urma acestui scandal presedintele de atunci al USA – Richard Nixon– a demisionat (9 august 1974). Filmul este realizat dupa celebra carte, iar Robert Redford si Dustin Hoffman joaca in rolul celor doi jurnalisti mai sus pomeniti.

Este absolut evident ca atunci cand a inceput „sa se bage” presa, lucrul asta nu a convenit puterii. Ziarul Washington Post a fost denigrat public de catre putere si s-a mers pana acolo incat sa se spuna ca acest cotidian nu este de partea presedintelui Nixon. Cei doi jurnalisti aveau o „sursa” – Deep Throat – o persoana misterioasa, despre care nu s-a stiut multa vreme prea multe. Ulterior a fost identificat ca fiind adjunctul Directorului FBI, in persoana lui W. Mark Felt,Sr, acesta recunoscand abia in 2005!!

Vedeti, chestiunea aceasta, intamplata cu ani in urma, nu te poate lasa indiferent. Pentru ca se naste o intrebare: de ce puterii de atunci nu i-a placut ca” se baga” doi jurnalisti obscuri de la Washington Post? Raspunsul este unul deosebit de neplacut: pentru ca aflau cum conduc „ei” tara. Si cum conduceau „ei” tara? Pai, prin obstructionarea justitiei, fonduri ilegale, interceptari ilegale de convorbiri telefonice, microfoane puse prin casele „cui trebuie”, amenintari cu moartea, punerea „sub supraveghere” electronica a celor care „deranjau” si controlul asupra opozitiei… S-ar mai putea pune, totusi, o intrebare: cine erau ei ? Ai putea sa-ti imaginezi ca erau acele persoane foarte importante, imbracate in costume elegante, in masinile lor scumpe, stand la birou cu picioarele pe masa si rasfoind nu stiu ce document, vorbind scurt la telefon, iar la sfarsit folosind expresia uzuala : ” yes sir”, zambitori in birourile lor luxoase… Totusi, cine erau ei ? Ei, aici e aici? Ei erau toti. Adica toti erau  in treaba asta. Dar cine a aprobat totul? Nu ghiciti? Pai, insusi presedintele!! Si ce-a facut presedintele dupa ce a demisionat? Pai, iata ce a facut:

🙂

Citeam un articol din Adevarul:

Presa din Europa de Est, sub papuc

Hai sa citim ce a putut sa declare un premier dintr-o tara europeana, membra UE (parca nici nu-ti vine sa crezi!!!):

„După venirea la putere a guvernului Borisov, satira politică a cam dispărut de la posturile TV. Premierul Borisov a declarat că el ar putea închide cu uşurinţă presa deranjantă, dar nu a făcut acest lucru până acum din cauza posibilelor complicaţii cu UE.”

Guvernul de dreapta din Ungaria se inspira din legi din 1913… care ar putea sa arunce Ungaria cu 100 de ani in urma. Toti vor sa controleze presa asta nabadaioasa, ar vrea sa controleze si gandurile oamenilor. Adica nu mi se pare deloc absurda aceasta ipoteza. De ce nu? Pur si simplu sa te seteze sa votezi cu ei. Eu am crezut ca I.L. Caragiale a exprimat in geniala sa proza doar stari de fapt romanesti. Mi se pare ca m-am inselat… Clasicul de-acuma „sa nu ma combaaaaati” se cam aplica in toata lumea, daca nu ma insel. A, uitasem, se face apel la responsabilitate: adica presa poate fi libera, dar responsabilitatea? Eeeeee, dar responsabilitatea? Eu, marturisesc, nu ma consider infailibil. Orice om poate gresi. Mai cu intentie, mai fara intentie. A exacerba responsabilitatea inseamna sa faci trimitere la fiintele perfecte. Dar cu fiintele perfecte (sau, ma rog, cat pot fi ele de perfecte…) e o problema. Am citit mai demult in Dostoievski despre un barbat care nimerise intr-o societate de bune moravuri. Era acolo o femeie ce se pretindea, cel putin asa vroia ea, sa fie considerata un inger printre oameni. Era si foarte frumoasa. In fata unei asemea „sfintenii” – am pus in ghilimele, dar ceilalti nu stiau ce se ascunde sub aceasta sfintenie – toate celelalte femei tremurau, pentru ca „ingerul” le punea sub „palosul necrutator” al „dreptei judecati „. Pentru ca nimeni nu putea dovedi ca ea ar avea vreo pata morala, deci toate celelalte erau „patate”, sau, cel putin, incercau, trudind din greu, cu teama insa ca sa nu fie denigrate public in raport cu „sfintenia” respectivei, sa se ridice la norma impusa de „inger”. Acel barbat a cunoscut-o mai bine insa, adica pe „ingerasa” noastra, care inspira teama in societate prin sfintenia ei. Cred ca si ei i-a placut de el, intelegeti dumneavoastra. Si… Eeeeee, a urmat o noapte de iubire de n-ai fi crezut ca „neprihanita” e in stare de o asa de tulburatoare senzualitate, la care celelalte n-aveau dreptul, sub ochiul intransigent al „ingerasei” noastre.  Ma gandeam la o paralela cu premierii, presedintii si dictatorii nostri – spun asa pentru ca ma consider cetatean la Pamantului. Ah, ce tentatii au ei… Ei vor sa fie cel putin semizei, daca nu chiar zei, ca si imparatii romani, vor sa fie „mari preoti” ce se imbraca cu dreptate, pentru ca sa judece popoarele, iar bietele popoare sa li se inchine ca unor „parinti ai parintilor”, ca unor „mari patriarhi” ai intregii umanitati… Ceausescu, altminteri un om simplu, de la tara, se vroia in rand cu marii conducatori ai neamului – Burebista, Decebal, Traian, Mircea cel Batran, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare… Cata slava desarta !! Ce sa-i faci, daca n-ar fi si musca, vorba lui Sartre, adica, pardon, vuvuzelele, ca tot e la moda. Ele bazaie! Ti se baga in urechi, in nari, in ochi, iti mai atrag atentia bietele muste ca esti si tu om ca toti oamenii. Iti mai aduc aminte ca si altii sunt oameni, ca toti oamenii, si, implicit, ca tine. Si ca poate ca nu are rost sa-i ameninti si sa utilizezi arma nucleara… Ca poate si acolo sunt oameni carora, ca si tie, li se mai baga mustele prin urechi, prin nas, prin ochi… mai poposesc bietele muste si pe o felie de paine pe care o mananci pe urma… Ce tampenie: exista unii oameni care, dupa ce o musca a poposit pe o felie de paine, iau painea si o arunca. Nu stiu ce-i aia foamete!! Eu de asta zic: hai sa-i iertam pe conducatorii nostrii! Noi am fi mai breji ca ei?

Vedeti… asa ajungem sa avem ceea ce Albert Camus numea: complexul zavorului… Complexul zavorului e o chestiune care se defineste foarte simplu. Cum o definea marele scriitor francez? Permiteti-mi sa citez:

„Ati inchis bine usa? Da. Va rog sa controlati. Iertati-ma, am complexul zavorului. Chiar in clipa in care sunt pe cale sa adorm, ma intreb intotdeauna daca am tras sau nu zavorul. In fiecare seara trebuie sa ma ridic si sa verific usa. V-am mai spus, nu poti sa fi sigur de nimic. „

Cam asa traieste omul contemporan de multa vreme. Nu e sigur de nimic. Camus ne precizeaza ca nu e vorba de o reactie de proprietar infricosat. Ba chiar spune ca odinioara nu-si incuia nici apartamentul, nici masina, nu pastra banii sub cheie, nu tinea la avere. Ii era chiar rusine ca e bogat. Exclama, in timpul tiradelor lui, „Proprietatea, domnilor, e o crima!” (ah.. seductia stangii politice – nota mea 🙂 ). Dar atunci de ce se incuia asa, si mai si verifica? Iata rapunsul:

„Astazi, de altminteri, nu mai am nimic. Nu ma grabesc, asadar, sa-mi pun la adapost avutul, ci pe mine insusmi si propria-mi prezenta de spirit. Tin, astfel, sa ma asigur ca nu va mai intra nimeni pe poarta micului univers bine inchis din toate partile, in care sunt rege, papa si judecator” (subl. imi apartin)

Cu totii vrem sa ne asiguram aceasta stare de securitate in care suntem simultan, doar noi, rege, papa si judecator. Sa nu cumva sa ne-o tulbure cineva, ca sa putem adormi linistiti. Sa ne facem iluzia unui somn bun, sanatos. Si ca a doua zi vom privi cu seninatate cerul, plaja, femeile frumoase. Pentru ca sa ne imaginam ca suntem nemuritori… Asta ca sa nu fim atacati din toate partile…Iata ce spune Camus:

„Fiindca doream viata vesnica, ma culcam cu tarfe si beam nopti intregi. Dimineata, bineinteles, simteam in gura gustul amar al conditiei mele de faptura muritoare. Dar ore in sir plutisem, preaferice, la mari inaltimi. „

Si tot marele scriitor francez spunea:

” Dar pe podurile Parisului am aflat si eu ca ma temeam de libertate. Traiasca, deci, stapanul, oricare ar fi el, inlocuind legea cerului. „Tatal nostru carele esti pentru un timp aici… O, conducatorii nostri, sefii nostri minunat de aspri, o, carmuitorii nostri cruzi si prea iubiti…” Vedeti, ca esentialul e sa nu mai fii liber si sa te poti supune cu cainta unuia si mai ticalos decat tine. Cand vom fi cu totii vinovati, vom avea adevarata democratie. Fara sa mai punem la socoteala, draga prietene, ca trebuie sa ne razbunam pentru faptul ca fiecare moare singur. Moartea e solitara, in timp ce servitutea e colectiva. Ceilalti dau socoteala si ei, si o data cu noi, si asta-i lucrul cel mai important. Toti impreuna, dar in genunchi, si cu capul plecat.

Nu-i oare mai bine sa traiesc dupa chipul si asemanarea societatii, si pentru asta nu trebuie oare ca societatea sa-mi semene? Amenintarea, dezonoarea, politia consfintesc asemanarea aceasta. Batjocorit, haituit, siluit, pot, in sfarsit, sa-mi dau intreaga masura, sa ma bucur de ceea ce sunt, sa fiu asa cum firea mea o vrea. Iata de ce, iubite prieten, dupa ce am salutat solemn libertatea, am hotarat pe ascuns ca trebuia data, fara intarziere, pe mana primului venit. Si ori de cate ori imi sta in putinta, incep sa predic in biserica mea din „Mexico-City”, indemnand poporul sa se supuna si sa caute cu umilinta confortul servitutii, chiar daca i-o infatisez sub numele adevaratei libertati” (subl. imi apartin)

Si marele Camus recunoaste:

„Acoperit cu cenusa, zmulgandu-mi incet parul din cap, cu fata brazdata de unghii, dar cu privirea patrunzatoare, stau in fata omenirii intregi, recapitulandu-mi rusinea, fara a pierde din vedere efectul pe care-l produc si spunand: ” Eram cel mai rau dintre cei rai”. Apoi, pe nesimtite, trec de la „eu” la „noi”. Cand ajung la „iata ce suntem”, le-am jucat festa si pot sa le spun adevarul in fata. Sunt ca ei, bineinteles, toti fierbem in aceeasi oala. Totusi, am asupra lor o anumita superioritate, aceea de a sti, care-mi da dreptul sa vorbesc. Sunt sigur ca vedeti avantajul unei asemenea situatii

…………………………………………………………………………………………………………………….

Voi astepta, asadar, oricat va fi nevoie, sa veniti sa ma salutati la „Mexico-City”. Luati de pe mine aceasta patura, vreau sa respir. O sa veniti, nu-i asa? Am sa va arat tehnica mea pana in cele mai mici amanunte, caci simt o afectiune pentru dumneavoastra. Ma veti vedea vorbindu-le cat e noaptea de lunga, facandu-i sa priceapa cat sunt de ticalosi. Chiar din seara asta o voi lua de la inceput. Nu ma pot lipsi de asta, dupa cum nu ma pot lipsi nici de acele clipe cand unul dintre ei se prabuseste la pamant, beat, izbindu-se cu pumnii in piept. Atunci, preaiubite prietene, ma inalt, ma inalt tot mai sus, respir in voie, ma aflu pe munte, campia se intinde la picioarele mele. Ce betie te cuprinde atunci! Esti Dumnezeu tatal, si imparti pentru vecie certificate de rea purtare. Tronez printre ingerii mei rai, in slava cerului olandez, si privesc cum urca spre mine, iesind din ceruri si ape, multimile ce se indreapta catre Judecata de apoi. Se inalta incet, si iata, il vad venind pe cel dintai. Pe fata-i ratacita, pe care si-o ascunde pe jumatate cu mana, citesc tristetea conditiei umane si deznadejdea de a nu afla scapare. Iar eu ii plang fara sa-i dezleg, ii inteleg fara sa-i iert, si mai cu seama simt, in sfarsit, cum ma adora!” (subl. imi apartin)

Stau si ma intreb daca nu cumva la asta se reduce conditia umana: sa ne asiguram securitatea. Adica, vorba lui Albert Camus, sa ne zavoram. Nu ne ataca nimeni, fireste. Dar suntem inconjurati de multe pericole, din toate partile. Daca tu ma vei ataca? Sa inchidem bine usa. Si sa verificam o data, si inca odata, sa fim siguri! Totul, chiar si presa cu bietele ei campanii denigratoare si vesnic opozanta, chiar si exprimarea libera, pot fi un atac la adresa securitatii noastre. Ne punem la adapost. Privesc la dusman si ma uit in mine insumi. Asa m-am instrainat de omul acela, asa s-a instrainat el de mine, ca am ajuns dusmani. Cu o probabilitate vecina cu siguranta – ca sa reiau o expresie a lui Heinrich Böll, daca nu ma insel la ora asta – m-am instrainat si de mine insumi si nu ma mai recunosc.

Dar… vorba lui Camus…”poate o sa vina o zi cand, spre nenorocirea si invatatura oamenilor, ciuma isi va trezi sobolanii si-i va trimite sa moara intr-o cetate fericita„.

Doamne fereste!

Reclame

iunie 24, 2010 - Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , , , ,

2 comentarii »

  1. Nu-i aşa că semnul victorie făcut de preşedinte are alt înţeles?

    Comentariu de Bibliotecaru | iunie 25, 2010 | Răspunde

    • Mie mi se pare un gest ironic, date fiind si circumstantele in care s-a desfasurat evenimentul. De remarcat voiosia presedintelui Nixon, care zambeste cu toata gura. Zambeste a rade 🙂 . Poate ca este si un fel de haz de necaz in acest gest, cu un strop de sarcasm. Dar cred ca este vorba si de cinism.

      Comentariu de Motanul Incaltat | iunie 25, 2010 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: